huzur & urmuz

M-au precedat pop-up-uri fără număr

2006-12-31T12:59:00.000+02:00

M-au precedat pop-up-uri fără număr. Dar dacă aveţi pop-up blocker, mi-aţi ignorat semnalele.

Io sunt Năzdrăvanul Nastratin. Cel puţin acum. Dar nu-i tot timpul obligatoriu aşa. De-un exemplu, când s-a fost pus punct fanteziei în mi minor, io eram şerpălăul care se strecura din pat. Sau, la donşoara Laura, eram un fitecine fără nume, pe post de întrebare din Dostoievski . Nu m-ar deranja să credeţi despre mine că sunt lichidatorul de bloguri. Mai ales că io, acum, sunt înarmat cu o mitralieră pe a cărei ţeavă s-a isprăvit de strecurat o şuviţă de fum. Semn că rafala care i-a lichidat pe Stamate şi Istrate s-a isprăvit şi ea. Şi că s-a isprăvit şi cu neipsrăviţii ăia flecari, antemenţionaţi, care şi-au uitat rostul. Unde e monografia cvartalului bucureştean, care ar fi trebuit dusă la capăt? Ei au dat-o-n aporetică şi dialectică, io le-am dat un pumn de boabe-n scăfârliile lor de intelectuali. Un contract se respectă! Iar io sunt executorul.

Ei, dar de data asta am fost un domn. Le-am permis o mică digresiune - un epitaf. Şi l-au scris repejor, fără să se contreze câtuşi de puţin. Cât de persuasivă poate fi o ţeavă de mitralieră!

Soarele-n cvartal de la mall răsare
În ibrice fierbe apa în tumult
Fost-am noi de treabă prea puţin în stare
Iar restul e zaţ şi nimic mai mult.

Ăsta a fost epitaful lui Stamate şi Istrate. Iar restul mi-s io, Năzdrăvanul Nastratin. Un tip un pic megaloman, asta o admit. Şi-acum o să-mi iau pălăria şi mitraliera şi o să mă tirez. Ca-n franceză. Cine ştie pe ce blog mai apar mâine-poimâine. Şi cât de spectaculos pun punct.

P.S. Hoiturile le las să putrezească-n blogosferă.

primiţi o colindă?

2006-12-24T08:48:00.000+02:00

dar trebuie să ştiţi notele.

Dacă vă mai aduceţi aminte de restul diurn şi balastul nocturn, păi care credeţi că a fost obsesia lui Stamate de-atunci încoace? Mă rog, una din ele, bagă fitilul Istrate; bineînţeles că nu putem reduce viaţa sufletească a lui Stamate la o singură obsesie ... Ei dar revenind, Stamate a vrut să-i dea de urmă colindei înduioşător de triste din vis. Şi dacă Stamate îşi mai aduce bine aminte cele două-trei boabe de muzică pe care le-a învăţat acum un veac (sau poate într-o viaţă anterioară), atunci, colinda aceea s-ar scrie aşa:

Gata, am dat-o în urmărire generală prin blogosferă.
Crăciun fericit, an nou aşişderea!

cele trei frecvente vizitatoare ale noastre

2006-12-18T01:57:00.000+02:00

- intrebarea e, stimate Istrate, cum ne dăm noi seama care e care?
- e simplu, frate Stamate, Zaza e sastisită din peripluri neîncununate de succese amoroase, iar în ce le priveşte pe celelate două - evidenţele vorbesc de la sine.

- Să nu-mi spui că le-ai potrivit şi după cronologie!
- Ba oarecum da, că e o cronologie pe dos!
- Ai grijă, cu urmaşele Afroditei trebuie să fii foarte delicat când e vorba de Cronos ...

despărţirea de Juliette Greco

2006-12-12T08:59:00.000+02:00

Azi o conducem pe madam înapoi la Institut. Iubirea noastră nebună a durat o săptămână. Şi-acum a venit timpul să vă destăinuim adevărul.

Nu ştiu dacă mergeţi cu metroul, dar dacă da, atunci aveţi din când în când şansa să vă întâlniţi, nu, nu cu cerşetorul lui Dinescu*, ci cu o acordeonistă care cântă de i se rupe inima lui Stamate şi, în consecinţă, mereu îl goleşte de fise. S-ar putea să aveţi şansa să vă întâlniţi cu ea şi în afara metroului, cine ştie. Nu asta e important însă, important e că fătuca bodoacă, de vreo 10 ani şi cu ochi albaştri, deloc gitană după aparenţe, deşi pronunţat şatenă, acordeoneşte o bucată pe care Stamate simţea că o ştie de-o viaţă, fără să ştie însă dacă a auzit-o vreodată şi în altă parte decât la fătuca bondoacă. Ştiţi senzaţia, nu? (Stamate are o expresie preferată pentru senzaţia asta: o ştie dintr-o viaţă anterioară, care poate să fie şi ulterioară - dar asta e o paranteză, nu?) Revenind la fătuca bondoacă, Stamate e mai ales uimit de cât de curat şi pătimaş-sublimat cântă fătuca bondoacă bucata aia de vals la acordeonul ei.
Nu mică i-a fost mirarea lui Stamate (ce să mai zicem de Istrate) când, ascultând el la Juliette Greco, a depistat sursa! Asta e sursa:

Acum, se ridică două întrebări:
1. De unde ştia Stamate melodioara asta fără să ştie că o ştia? Să fie de printr-un film franţuzesc cu Jean Gabin, mai ales cele poliţiste, care îi plăceau lui atât de mult pe când era puştan? (Istrate vă destăinuie în şoaptă că tac'su lu' Stamate îl prostea pe faţă pe anemicul de fi'su, care nu vroia să mănânce când era puştan, ameţindu-l că Jean Gabin rădea câte trei-patru farfurii de supă pe zi, mai ales când era comisar, deci cum ar vrea el, fiul, să ajungă ca Jean Gabin, dacă mânca numai jumătate de farfurie de supă, aşa n-avea şanse să ajungă nici măcar ca Raj Kapoor, sau ca Norman, or vă daţi seama cât putea să-i dispreţuiască pe aceştia din urmă Stamate Kid. Dar cel mai bine ar fi să vă închideţi urechile la otrăvurile unor colportori ca Istrate, ca să nu urmaţi destinul acelui rege al Danemarcei, pe care tot nişte vorbe otrăvite l-au petrecut dintre noi, vă ameninţă discret Stamate). Revenind la întrebarea noastră, cine ştie, cine cunoaşte, dacă acest cântecel e în coloana sonoră a unui film franţuzesc, să ne dea de ştire, iar noi promitem că expunem incursiunea în memorie ce va fi astfel declanşată.
2. Cum se face că totuşi varianta acordeonisită de fătuca bondoacă e mult mai cu impact asupra lui Stamate? E adevărat că îl cântă ceva mai lent şi mai cu patos (dar fără apogiaturi, mordente, tremolouri, arpegii şi alte ornamente), scăpând de toată edulcoraţia jovială din varianta lui Juliette Greco. Sau de vină sunt urechile lui Stamate?

Dar să revenim la aventura cu Juliette. A degenerat într-un dezmăţ. Auziţi şi dumneavoastră aici îndemnuri de cabaret:

Aşa că o conducem pe madam înapoi la Institut, şi pe drum ne gândim la etimologia lui "dezmăţ", care va să zică, intră Istrate pe fir, hipocoristic de la "a se dezmăţa" căci e doar reflexiv, iar nu tranzitiv. Care va să zică plecăm de la maţe, probabil că altfel nu putem înţelege acest cuvânt, iar "dezmăţată" este o persoană cu maţele pe-afară. Ei, nu vă gândiţi acum la autopsii sau la Toma Alimoş, ci doar la varianta mai neologică "viscere, visceral" cu care ne întâlnim mai ales la supermarket sub forma "păstrăv eviscerat", adică cu maţele pe-afară, dar pe-afară de tot, că nici nu se mai văd. Adică, admiţând că pântecul e locul pasiunilor de tot felul, al îmbuibării şi al copulării, diferenţa dintre "eviscerat" şi "dezmăţat" este că păstrăvul, să zicem, a scăpat de tot de pasiuni, pe când persoana X şi le etalează în stare de completă funcţionare (cu motoarele turate la maxim, ar spune o metaforă automecanicistă preluată de politicieni, media şi alţi dezmăţaţi lipsiţi de imaginaţie). În concluzie, omul virtuos este un înmăţat (cel care nu-şi exhibă pasiunile), iar îngerii sunt nemăţaţi (nimic neobişnuit, dacă nici măcar sex n-au). Dar atunci cu ce sunt pline burţile alea rotofeie ale îngerilor renascentişti?

___________________________________
* Iată şi nota de subsol:

O zi fără senviş

Unde dau două străzi una-n alta ca proastele
daca ai noroc te izbeşti de orbul cu muzicuţă,
el îţi zâmbeşte vinovat
şi-ţi suflă Valurile Dunării în urechi,
nu te enerva, ci întinde-i moneda mai repede
dacă vrei să scapi cu gulerul întreg
sau să-ţi retragi bărbia dintre degetele lui unsuroase
să nu te mai strivească uşurel cu bocancul
de parcă-ar şti ceva despre biografia ta romanţată
întinde-i moneda mai repede
fii fericit c-ai scăpat
renunţă la senviş pentru ziua de astăzi.

(din volumul Democraţia naturii, 1981. Cum putea ăsta să scrie aşa ceva atunci?)

o cucoana bine

2006-12-11T08:40:00.000+02:00

Eh, ce ziceţi?
Imaginea este de aici iar fotograful este Luc Delahaye.
Un cântecel de însoţire a fotografiei:

Iar cântecelul se leagă cu următorul exerciţiu:

Javanais

Unvin jovur vevers mividin suvur unvin vautobobuvus deveu lava livigneve essève, jeveu vapeverçuvus unvin jeveunovomme vavecunvin lonvong couvou evet unvin chavapoveau envantouvourévé pavar uvune fivicevelle ovau heuveu deveu ruvubanvan. Toutvoutavoucou ivil invinterverpevellava sonvon voisouasinvin envan prévetenvandenvant quivil luivui marcharvaichait suvur leves piévieds. Ivil avabanvandovonnava ravapivideveumenvant lava diviscuvussivion povur seveu jevetéver suvur uvune plavaceveu livibreveu.
Deveux heuveureuves pluvus tavard jeveu leveu reveuvivis deveuvanvant lava gavare Sainvingt-Lavazavareveu evant granvandeveu convorseversavativion avvévec uvin cavamavaravadeveu quivi luivui divisaitvait deveu divimivinivinuvuer l'évéchanvancruvure deveu sonvon pavardeveusseuvus envan faivaisavant revemonvontéver pavar quévelquinvun deveu comvonpévétenvant leveu bouvoutonvon suvupévérivieur duvu pavardeveussuvus evan quiévestivion.

restanţi la leapşă?

2006-12-10T14:57:00.000+02:00

Una veche şi de demult, de la zaza: cinci lucruri fără de care nu am putea trăi?
Stamate: nevasta, telefonul mobil, munca de zi cu zi, pepsi-ul şi Istrate.
Istrate: nevasta lui Stamate, telefonul mobil, munca de zi cu zi a lui Stamate, cafeaua şi Stamate.
Stamate: Istrate! Îi faci curte neveste-mii? Ai grijă ce gândeşti că te emasculez!
Istrate: Vai, Stamate, e doar platonic.
Stamate: Sunt cu ochii pe tine: ţine minte ce ţi-am spus.
Istrate: până una-alta nu ai răspuns la cerinţă. Ce, eu sunt lucru?
Stamate: dar ce, eu sunt lucru?

Lăsăm în suspensie această dezbetere ce a degenerat în tu quoqve ad hominem, şi ne ducem la Scrintin, care a trasat o sarcina mult mai grea: o carte de recomandat blogatarilor? Greu! Blogatarii sunt diverşi şi comportă multe aspecte, aşa că o să lăsăm teoriile deoparte şi recomandăm ficţiune. Şi, întru proslăvirea foloaselor limbii române, va fi un autor român. Unul pe nedrept ignorat în calitate de prozator, iar ca poet, pe cale de uitare. Cităm:
"- Ce faci domnule? îl înghionti Adrian, ce scoli lumea? Eşti nebun? Hai să plecăm. Îl trase de mână pe Andrei, să coboare. Ne facem de poveste. Era însă prea târziu. Uşa se deschise şi apăru, într-un capot pus la repezeală, locatara, o fată durdulie, atrăgătoare, cu aerul de fruct copt, rumenit chiar, pe care-l au unele brunete care ştiu că plac. Era dactilografă şi, de altfel, foarte liniştită.
- Bună dimineaţa, ne iertaţi că vă deranjăm la ora asta ... Dumnealui, spuse Val, arătând spre Andrei, pe care fizicul îl făcea să arate un om foarte important ... care ne-a trezit şi pe noi ... e însărcinat să vadă casa ...
- Camera mea?
Fata arăta speriată acuum, probabil o dusese gândul la vreo percheziţie ori ceva de genul ăsta. La întreprinderea unde lucra se primiseră nişte anonime în legătură cu o rudă a ei, care fugise în străinătate. Dăduse o declaraţie prin care arăta că nu ştiuse nimic despre acea fugă, pe acel văr nu-l mai văzuse de vreo 12 ani, de când erau mici. Se arătase şi ea curioasă, ba chiar furioasă şi revoltată (sincer) de ce fugise? Adică de ce fugise vărul ei? Ce-i lipsea? Funcţionarul de la cadre nu-i satisfăcu curiozitatea şi rămăsese la fel de pasiv la izbucnirea ei de indignare. Când auzi bătăi în uşă, la ora aceea nepotrivită, îşi aminti că avea o fotografie cu vărul ei pe undeva prin casă, îşi propusese s-o distrugă, dar uite că neglijase. Fotografia era de la 5 ani - născuţi în acelaşi an - dar ăla putea fi recunoscut. Acum era prea târziu. De fapt, nu-şi mai amintea precis unde se afla poza, unde o pusese. Sărise să deschidă cât mai repede, spre a nu se crede că ascundea ceva. Capotul aruncat în grabă, abia acum şi-l încheie definitiv (truc feminin care funcţionează foarte bine şi inconştient, dintr-un instinct ce nu dă greş). Simpatia străinilor, oricum, fusese câştigată.
- Nu, domnişoară, făcu Adrian ceremonios, domnişoara .... voi să-i spună numele, dar nu şi-l mai aminti ...
- Ursache ...
- Exact, mă scuzaţi ... Dumnealui vrea să vadă casa, în general. Imobilul.
- Pentru nişte probleme, mormăi Andrei, grav, nemaiputând să dea înapoi.
- Bineînţeles, făcu fata, parcă neîncrezătoare. Poftiţi. Dar e deranj. Poftiţi, vă rog. Intrară. Patul era nefăcut, dar bărbaţii alunecară cavalereşte cu privirea este această intimitate. Camera era mai mică decât a lor, poate chiar pe jumătate. Din cauza asta, ori din alte cauze, arăta mai bine. Era plăcut înăuntru. Tânăra dactilografă îşi strânsese ceva zestre - ce putuse agonisi din salariul ei, care nu era desigur prea mare - şi-şi aranjase cuibuşorul cu înclinaţia pentru dantele, bibelouri ieftine, şi tot felul de bibiluri pe care o au cucoanele de o anumită cultură, ori acele plante carnivore care ştiu cum să se exteriorizeze spre a atrage fluturii şi insectele. Cultura domnişoarei Ursache era precară, clasele de liceu, dar nu toate, apoi ce mai trăsese cu urechea în dreapta şi-n stânga, vreo carte citită în pauza dintre materialele pe care le bătea ... şi aceste materiale. Căuta să înveţe şi ea din scris. Scria de dimineaţă până seara, şi câteodată îşi mai lua şi-acasă. De multe ori, nu-şi dădea seama ce bate, dar din când în când, urmărind rândul cu vreo riglă, atenţia se întâmpla să i se deştepte la vreun pasaj mai interesant.
- Covorul acesta l-aţi luat de la Constanţa? Nu? E foarte frumos. Val privi cu intenţie spre amici.
- Da, făcu fata, fără a prinde ironia. E din păr de cămilă. Covorul, pus într-o ramă grea , ca un tablou de gang, reprezenta "răpirea din serai". Un bărbat focos ţinea la pieptul său înamorat - sau la pieptu-i, mai poetic - o copilă zgribulită, dar numai nerv, cu ochi mari de aventurieră la primul pas, în timp ce calul, la fel de focos, galopa pe un câmp de păr de cămilă, luminat de o lună din păr de cămilă.
- Calul e tot cămilă? întrebă Val, foarte serios, dar Andrei şi Adrian nu se mai putură abţine şi izbucniră în râs.
- Eu ştiu? ridică din umeri domnişoara Ursache, râzând şi ea, dar din alte motive, mai serioase. Îi trecuse frica. Un "inspector" care se entuziasma de frumuseţea unui covor găsit chiar nostim - aşa explica ea veselia - nu poate avea nimic cu ... vărul ei.
- Uitaţi ce se întâmplă, zise Val, oficial, ca s-o dreagă, privind spre Andrei cu un simulat servilism. Aceste covoare sunt aduse de marinari de la Istanbul. Aceştia le cumpără pe două parale la bazar, având neobrăzarea să le vândă pe sub mână la Constanţa, infestând spiritul naiv al cumpărătorilor cu imagini orientale şi idei evazioniste.
- Cu cât l-aţi cumpărat, domnişoară? întrebă Andrei.
- Şapte sute cinci zeci, dar ... mai am unul. Spuse asta automat, în virtutea inerţiei cu care criminalul, prins asupra faptului, ca s-o dreagă, mai săvârşeşte un omor, la repezeală. Se simţea vinovată de această răpire din serai, acum înţelesese parcă adevărata-i semnificaţie, iar cuvântul "evazionism" o speriase de-a binelea. Voia, de fapt, să se dezvinovăţească. Dorise să spună că mai are unul, care este de-al nostru, de lână, pur şi simplu un peisaj. "Omul este un animal politic" scrisese odată, şi deci dacă într-un covor cumpărat din străinătate nu se află nici un om, nu mai poate fi vorba de ceva prea grav.
- Să ştiţi că şmecherii aceia din ... - Val făcuse semn în depărtare - amestecă uneori cămila cu capra, însă al dumneavoastră (merse şi studie cel de-al doilea covor) s-ar putea să fie original sută la sută.
- E ... cu gâşte sălbatice! excamă domnişoara Ursache, gata să plângă.
- Vă dau un sfat. Nu mai pomeniţi de celălalt. Nimănui! Nici lui tata! Asta o spuse cu un aer atât de misterios, că-l trecură şi pe el fiorii. De altfel, continuă el, tovarăşul n-a văzut, n-a auzit. Oameni suntem.
Adrian, văzând că se îngroaşă gluma şi că fiinţa se arăta complet dezarmată în faţa perfidiei lui Val, se grăbi să-l scoată afară.
- Gata, să mergem. Hai.
- Ne iertaţi, domnişoară, spuse Andrei.
- Nu face nimic.
Ieşiră. Val se întoarse tocmai când fata se pregătea să-nchidă uşa. Îi spuse pe un ton confidenţial. "Dumneavoastră n-aveţi de fapt nici o vină. Dar absolut nici una. " Chipul lui era atât de prietenos, nu-i trăda nici un gând rău, încât ea începu, nici mai mult nici mai puţin, să-i povestească pe larg cazul cu fotografia pe care n-o găseşte în ruptul capului. ("E mai gâscă decăt o credeam" - gândi Val.)
- O căutăm împreună, zise el ... am auzit eu ceva de la tovarăşul ... Pe toţi ne are la mână cu câte ceva. Cu câte o cămilă, cu câte-o gâscă. Pare însă om bun ... Şi prinzând-o brusc de bărbie, o privi drept în ochi. "Dar absolut nici o vină", repetă el, - căldura femeii, pielea catifelată a obrazului, toate acestea şi altele împiedicându-l să găsească o replică mai inteligentă. Poate chiar diseară, adăugă.
- Sunt de serviciu ... Mâine seară, zise ea moale.
- Fie. Pe la opt."

Cine ştie, sau ghiceşte, autorul şi titlul are dreptul să asculte din nou Juliette Greco. Care chipurile era "muza existenţialismului francez", dar era alimentată cu parole pentru chansoane de Prevert şi Queneau. La urma urmei asta le lipseşte existenţialiştilor: simţul umorului. Prea se iau în serios.

Cum ar fi fost să scrie Camus frivolităţi cu pinguini şi pinguine?

să învăţăm din greşelile altora

2006-12-06T10:46:00.000+02:00

Pozarul online ne arată aici ce e greşit în câteva fotografii ale câtorva mari fotografi. Da' mari de tot, nu aşa. Iar greşelile - pe măsură!

xa va xa va xa

2006-12-06T01:07:00.000+02:00

Zice Stamate:
pentru toţi flaneurii hoinari pe-aici de Sfântul Nikalai, francofili au ba, vă oferim un clasic franţuzesc: Juliette Greco, pe versuri de Queneau!

Zice Istrate:
da, acel Queneau, eroul exerciţiilor de stil, cu pălărie şuie şi mare talent la transformat măscăriile în rafinament lingvistic, nu ca psihanaliştii, cei care fac exact pe dos: transformă rafinamentele lingvistice în măscării.
De exemplu: "Les autobus sont doux au toucher surtout si on les prend entre les cuisses et qu'on les caresse avec les deux mains, de la tete vers la queue, du moteur vers la plate-forme. Mais quand on se trouve sur cette plate-forme alors on perçoit quelque chose de plus âpre et de plus reche qui est la tôle ou la barre d'appui, tantôt quelque chose de plus rebondi et de plus élastique qui est une fesse. Quelquefois il y en a deux, alors on met la phrase au pluriel."

Deci, noi, Stamate şi Istrate, frazăm la plural şi vă atenţionăm: mărul discordiei iacta est!
Dansons, fillettes!

P.S. Scrintin, empatizăm la sirconflexe şi echiuuri, empatizăm de tot. Dar totuşi nu puteam să le luăm cu copy/paste de la amabilul matale respondent.

restul diurn şi balastul nocturn

2006-12-05T10:42:00.000+02:00

- Dragă Istrate, iar am visat.
- Toată lumea visează, Stamate, nimic neobişnuit până aici.
- Am visat că era prin preajma crăciunului. Pe geam se zărea o lună ca în poză, mirosea a cozonaci şi se auzeau nişte colinde. Nişte colinde înduioşător de triste. Eu eram în cameră, înconjurat de globuri şi de beteală şi împodobeam cu ele o coroană de mort. În loc de brad de crăciun, înţelegi.
- O coroană de mort, Stamate?
- Da, o coroană de mort în toată regula. Coroana, nu mortul.
- Şi ce crezi că vrea să însemne visul ăsta, Stamate?
- Nu ştiu, tu să-mi spui.
- Înseamnă, cred, că vrei să moară cineva. Freud a analizat odată un astfel de vis: o femeie se visa la înmormântarea soră-sii. A ajuns Freud la concluzia că la o altă înmormântare din familie ,visătoarea a văzut un bărbat bine, ce i-a picat cu tronc, şi pe care nu avea cum să-l reîntâlnească decât probabil tot la o înmormântare în familie. Iar cea mai aproape de moarte era soră-sa.
- Ei, eu nu am fost la înmormântări în ultima vreme. Doar la un parastas. Şi habar n-am cine-aş vrea să moară, cineva apropiat mie, ba chiar drag ...
- Dar stai un pic. Poate e altceva: coroana de mort e făcută din brad, de regulă. Deci relaţia brad - coroană e reversibilă. Tipic pentru vis. Zi-mi totuşi altceva: coroana aia avea o panglică?
- Da, avea o panglică argintie pe care scria ceva ... cu roşu?
- Ce scria?
- Cred că istrate ...
- ... Cum Stamate, vrei să mă omori? Dar ce ţi-am făcut? Te-ai supărat aşa de tare pe mine de când cu cafeaua?

Aici se cere intervenţia naratorului. Istrate e un diletant în ale psihanalizei, cu mult mai diletant decât naratorul însuşi, aşa că el n-avea cum să vadă în relatarea lui Stamate o nevroză de transfer. Ba mai mult, din ultimul său comentariu rezultă că el se simţea un pic cu musca pe căciulă, având probabil ceva să-şi reproşeze de când cu incidentul de pe 13 Nov. Deci analistul devine analizat.

Altele ar fi trebuit să fie direcţiile de investigaţie ale celor doi: de ce tocmai acea cromatică pe panglica de pe coroană (de regulă se scrie cu negru, nu cu roşu), ce înseamnă mai exact acel istrate pe panglică (de regulă se trece numele celui care comandă coroana, nu numele mortului) şi mai ales ce înseamnă reversibilitatea brad de crăciun - coroană mortuară.

imperativul cteptic

2006-12-04T06:41:00.000+02:00

A fost Stamate la un parastas? A fost! A făcut o poză, două? A băut! A băut de sufletul mortului? A băut. A comis un act ratat? A comis. Nu o să-l corecteze.
Şi-atunci de ce l-a vizitat Liiceanu? Ce-a avut cu el? De ce l-a chestionat despre imperativul cteptic?

Istrate, mare psihanalist (de orientare strict freudiană), vă răspunde:

Vizita e un vis, de fapt. Stamate a avut un examen, nu chiar la nivelul celui din vis, dar tot examen se cheamă. Deci ăsta ar fi restul diurn. Stamate a mai văzut şi o emisiune de KKO pe la Tv, un fel de cap şi pajură reloaded, cu Pleşu şi Liiceanu. Tot rest diurn. Cu această ocazie (dar şi cu aceasta de acum, cea a redactării), Stamate a emis nişte judecăţi negative cu privire la împricinatul Liiceanu. Aici e conflictul, însă - pentru că Stamate emite de obicei judecăţi contrare celor emise de tac'su. Or, când vine vorba de Liiceanu şi Pleşu, tac'su lu' Stamate comută pe argou. Aşa că o atitudine firească la Stamate ar fi trebuit să fie măcar tolerarea, dacă nu admirarea celor doi. Numai că uite că nu-i aşa. Aici e conflictul.

Istrate, nu eşti bun de nimic. De ce imperativ cteptic, asta vreau eu să-mi explici. Ce e aia?

E clar, e o deplasare de la cetepe - Cristian Tudor Popescu: rezultă din chiar modul în care ai făcut asocierea cu cap şi pajură.

Aşa, şi? Care e imperativul cteptic? Şi la ce foloseşte el?

Mai discutăm noi data viitoare. Acum s-a terminat şedinţa. Încarcă poza aia şi te du la muncă!

din ce mai facem muzică şi anul ăsta, frate?

2006-12-01T14:39:00.000+02:00

Din ce mai facem muzica si anul asta, frate Stamate?
Uite din casnice paşnice, frate Istrate. Aşa cum am gasit noi la Gramo aici

e ora 2 noaptea

2006-12-01T02:01:00.000+02:00

Stamate are peste zece ore examen, iar el, în loc să doarmă sau să recapituleze, exersează tipurile 3-5 de râs. Pe motiv că: play that tune!

Îi place mult cântecelul lui, lui Stamate.

Hai bă, că e depăşit, zice Istrate. Iar ai picat în capcana industriei culturii care face mişto de ea că altceva nu mai are la îndemână ca să-şi găsească fraierii de consumatori. Te credeam om serios, la ce examene dai ...

Stamate: bătrân mai sunt

2006-11-29T12:34:00.000+02:00

Istrate: bătrân mai eşti.
Stamate: asta nu înseamnă că tu eşti mai tânăr.
Istrate: doar cu vreo 2-3 săptămâni; dar ce-ţi veni?
Stamate: păi tu ai văzut ce scrie acolo, la profilul nostru?
Istrate: nu, nu am văzut.
Stamate: păi scrie că avem 250 de ani!
Istrate: împreună, sau la un loc?
Stamate: hai sictir! Întrebarea e cum e posibilă eroarea?
Istrate: păi nu e posibilă doar la noi. Ce, credeai că suntem nişte privilegiaţi?
Stamate: păi ce vrei să spui?
Istrate: păi uite, sărmanul Hiacint are tot 250, şi el e singur. Şi mai sunt şi alţii.

Dialogul astfel continuând, cei doi ajung la concluzia că trebuie să fie vorbă de vreun bug de când au comutat pe beta. Dar de ce 250? De ce nu 625?
"Uite de-aia! De-aia eu, de-aia tu!" era o replică faimoasă, care i-a plăcut lui Stamate mult, pe când era el şcolar la liceu. Numai că dacă Stamate are 250 de ani, (sau fie şi 125, în caz că îi face jumi-juma cu Istrate), înseamnă că lui Stamate îi plăcea replica aceasta cu mult înainte ca ea să se întrupeze din condeiul preacinstitului oltean.
Ceea ce-l duce pe Stamate cu gândul la o aporie în care se înfundase el mai demult şi din care nici acum nu a scăpat, doar că uitase de ea. Iar aporia, care este despre metempsihoză, decurgea aşa:

Eu, Stamate, trec printr-o succesiune de încarnări. Asta înseamnă că ceva din mine (Stamatele în sine, să-l numim, deşi el, îndeobşte, se cheamă suflet) rămâne de la o încarnare la alta, iar între două încarnări se duce în altă parte, cel puţin temporar. Problema e cu acest "temporar", mai exact cu timpul. Că din două una: ori timpul guvernează şi această dimensiune extramundană unde se duc sufletele să se odihnească de la o existenţă la alta (sau să se scalde în Lethe, ca să uite viaţa anterioară, ca la greci), ori această dimensiune este în afara timpului. Cel mai interesant este cel de-al doilea scenariu, pentru că dacă această dimensiune extramundană este în afara timpului, atunci tu, Stamatele în sine, nu poţi avea nici o certitudine că nu te-ai întors de fapt într-o viaţă anterioară precedentei tale vieţi. Sau că te-ai întors în timpul propriei tale vieţi (Istrate ştie de ce). Adică eu, Stamatele în sine, aş putea fi într-o viaţă Stamate, iar în altă viaţă (întâmplător sincronă cu anterioara) aş putea fi Istrate, iar în altă viaţă (la fel, întâmplător sincronă cu anterioara) , aş putea fi nevastă-mea. Deci, în acest scenariu nu este exclus ca eu să exist de trei ori simultan. Sau de un infinit de ori, depinde prin câte vieţi am de trecut. Situaţia fiind paradoxală, rezultă că primul scenariu e mai plauzibil.

Dar nici primul scenariu nu e lipsit de dificultăţi: pentru că timpul sau e o creaţie a lui Dumnezeu şi e finit, sau este infinit (am zice că e în afara creaţiei, oricât s-ar oftica Augustin). Dacă timpul este finit, atunci apar probleme de ordin practic: trebuie toate sufletele să treacă prin intregul ciclu de reîncarnări atâta vreme cât există lumea (id est timpul)? Şi e destul timp ca să facă toată lumea (id est toate sufletele) sportul ăsta? Putem să spunem că providenţa ne asigură că e destul timp, deci toate sufletele or să termine ciclul de încarnări. Dar atunci ce motivaţie ar mai avea Stamatele în sine să se perfecţioneze de la o viaţă la alta, dacă ştie că într-un final tot se va salva? Mai ales că nu are memorie de la o viaţă la alta, să funcţioneze pe post de stimulent? Sau putem lăsa baltă providenţa şi să spunem: unele suflete or să aibă timp să parcurgă tot ciclul de reîncarnări, altele nu! Aici ar apărea, într-adevăr, un stimulent de a fi mai bun, similar competiţiei pe o piaţă liberă. Numai că acum se pune întrebarea: ce se întâmplă la sfârşitul timpului cu sufletele care nu au parcurs tot ciclul de încarnări? Păi or să dispară, la fel ca celelalte, virtuoasele. Şi-atunci de ce să te mai agiţi?
Mergem atunci pe a doua sub-variantă: există timp în dimensiunea extramundană, iar timpul este infinit şi exterior creaţiei. Numai că nici aşa nu rezolvi prea multe, pentru că dacă la un moment dat lumea va dispărea, atunci degeaba ai timp, dacă nu ai unde să-l foloseşti (nu ai lume în care să te reîncarnezi).
Şi aporia poate fi aprofundată.

Aici bineînţeles că Istrate ar râde în barba proaspăt bărbierită şi ar spune: băi Stamate, degeaba ai citit tu Wittgenstein, că tot în păcatele lui Augustin cazi. Faci o ciorbă conceptuală amestecând perspectivele, încât nu e de mirare că ajungi în aporii. Sau, cum s-ar spune tehnic, faci un remix de jocuri de limbaj generator de dificultăţi filosofice. Eu ţi-aş aduce mai degrabă aminte că vorba lungă-i sărăcia omului, aşa că mai bine încărcăm o poză. Şi să nu mă iei cu Heraclit, clar? Sau cu monade limonade!

P.S. Bineînţeles că lui Stamate îi convine cel mai mult primul scenariu, oricât de panteist ar fi în consecinţe.

unde să se ducă, unde să seducă

2006-11-27T13:29:00.000+02:00

S - Am ajuns până aici.
I - Până unde?
S - Până unde urma de şanţ nesăpat o face la dreapta.
I - Ei şi?
S - Şi-acum ce fac?
I - Acum îţi aranjezi frumos ochelarii de soare pe frunte, ghiulul pe deget, brăţara pe o încheietură şi ceasul pe cealaltă, şi aştepţi ca pensioanarele din bloc să se arunce de la geam, isterizate de fenomenala ta apariţie.
S - Istrate, meriţi un glonte în grăuntele ăla de inteligenţă. E vorba de angoasă aici. Ce fac acum, ies de pe traseu?
I - Nu, iese traseul de sub tine.
S - Adică vrei să zici că îmi fuge pământul de sub picioare?
I - Eu nu vreau să zic nimic ce nu am zis.
S - Iar eu nu vreau să o iau la dreapta.
I - Dacă eşti destul de perseverent, or să vină cu asfaltul, or să acopere urma de şanţ şi toate dilemele tale or să dispară - poţi să o iei oriunde, neexistând nici o urmă.
S - Ba nu! Atunci o să fie şi mai cumplit.

Ce trebuie să facă S? Ce poate să spere? Ce îi stă în putere să cunoască?

Îl cheamă Alonso Mudarra,

2006-11-23T16:58:00.000+02:00

a trăit demult (~1510 - 1580) şi e considerat primul compozitor care a scris pentru chitară. (Sigur, Stamate a dat fuga pe wikipedia ... ba nu! Scrie si pe coperta CD-ului.)
Istrate vă îngăduie să ascultaţi această minunată fantezie (Re Major, sorry miss), interpretata de Narciso Yepes în 1969.

Piesa se cheamă fantasia que contrahaze la harpa en la manera de Ludovico, drept pentru care Stamate îi roagă pe multiplii poligloţi ce se întâmplă să citească aceste rânduri să ne tălmăcească şi nouă, româno-moldo-vlahilor, ce vrea să spuie acest contrahaze.

partir c'est partir un peu

2006-11-22T16:18:00.000+02:00

sau mourir, sau cum vreţi.
Dacă veţi gândi că Stamate s-a dus să moară puţin, veţi avea probabil dreptate, dar numai puţin*. Iar dacă Stamate aşa-şi-pe-dincolo, e clar că şi Istrate tot aşa-şi-pe-dincolo, nu?
Din păcate explicaţia e mai simplă şi atât de prozaică încât nici nu merită afişată prin eterul virtual. Când o anumită companie furnizoare de internet are un quasi-monopol pe o piaţă, e clar că dacă ţi se strică modemul, pe ei o să-i doară exact în părţile moi şi gingaşe, poate un pic bătucite de atât frecuş pe fotolii de piele. Şi mai e clar că or să te ducă cu vorba la mare artă, încât însuşi Istrate, specialistul în diversiuni verbale, se miră de unde pot ăştia să scoată asemenea şmecherii? Oare personalul de la relaţii cu clienţii e "treinuit" la abureală, sau sunt selectaţi doar cei cu aptitudini, sau, doamne fereşte, ambele?
Dar nu are rost să vă strice Stamate ziua cu supărările lui. Mai ales că ultima navigare înainte de internet-picare a dus la o remarcare descoperitoare**.
Stamate a râs de s-a prăpădit (tipul 6 de râs). Istrate a rămas lucid, dar a zâmbit cu îngăduinţă (tipul 2 de râs).

Humer in Zen: Comic Midwifery ***

* şi cornul sună, însă foarte puţin
** greu cu homeoteleutoanele pre vlăhie ... astea-s pentru limbi mai teutoane
*** cu dedicaţie specială pentru cineva

invective din interbelic

2006-11-14T11:07:00.000+02:00

Stamate si Istrate sorb din cafele si se privesc drăgălaş în ochi.
- Lichea!
- Jigodie!
- Secătură!
- Canalie!
Frumoase apelative ne-au rămas din interbelic.
Şi a-propos de belicoşenii, probabil v-aţi dat seama că ziua de ieri a fost cu ghinion. 13, ce te aşteptai. Explicaţiile sunt acum la mintea cocoşului.

pană de cafea

2006-11-13T09:35:00.000+02:00

Stamate se înfăţişează palid, bolborosind: nu mai e cafea! N-am găsit decât un păianjen.
Istrate tace. Se uită peste ochelari cu acea privire căreia i s-a dus vestea. În curând va exploda. Va fi vai şi-amar de Stamate.
- Păi nici ieri nu era.
- Păi nu era.
- Deci ştiai de ieri că s-a terminat.
- ddDa.
- ŞI-ATUNCI?
Ar fi recomandat să vă imaginaţi că în primele două replici Istrate a fost de un calm artificial de desăvârşit, în timp ce a treia oară strigătul său a făcut geamurile să zbârnâie şi pe Stamate să se prelingă printre interstiţiile gresiei. De-acolo Stamate piuie:
- Aşa nu o să rezolvăm problema.
Cuvintele se ridică prin aer ezitant, încet, luptând din greu cu gravitaţia. În cele din urmă ajung la Istrate.
- Ultima dată când ne-a prins sfârşitul cafelei descoperiţi, ce-am făcut? întreabă I.
Ăsta e un semn bun - se poate întrevedea o soluţie. Istrate pare să devină cooperant.
- E prima dată când rămânem fără cafea de când suntem împreună.
La replica asta Istrate nu se aştepta.
- Cum adică "de când suntem împreună"? Ce vrei să spui? Ce sunt astea, istericale de cuplu?
Stamate capătă curaj:
- Istrate, nu ţi se pare normal să definim natura relaţiei dintre noi?

Zaza îşi bea cafeaua la serviciu, Abd'Allah şi Amoralul beau cafea şi se versează în dialectică, curtezana dă pe dinafară de cafele şi amici, de Hiacint nici nu mai e cazul să menţionăm, în timp ce "funesta Vrajbă cu ţâţe de scroafă veni cu gura ei otrăvită de o porcărie de pastă de dinţi, Vrajba zic, veni să-şi semene virusul viclean între"* Stamate şi Istrate, insinuând că dublajul nu e decât o istericală într-un cuplu de pedale, şi toate astea doar pentru că s-a terminat cafeaua. Lumea o să dispară dintr-o neglijenţă a lui Dumnezeu.

* pagina 80 din culegerea cu exerciţii

titlu cu titlu de experiment

2006-11-12T11:56:00.000+02:00

Zice Stamate: se putea chema fantezie în mi major.
Completează Istrate: cu modulaţie în minor.

Stamate e extatic, Istrate e sceptic.
Stamate e diez, Istrate e bemol.
Stamate descoperă noi mijloace de expresie.
Istrate se întreabă la ce bun.
Oricum blogul ăsta nu este despre nimic.
Despre ce ar fi trebuit să fie, vă întrebaţi?
Stamate crede că despre cvartal ca monadă urbanistică.
Istrate crede că despre Stamate.

să ne sinchisim, sinchisire, sinchiseală

2006-11-11T18:54:00.000+02:00

Cuvântul "a se sinchisi" se pare că s-a născut din chiseaua cu dulceaţă de cireşe amare, precum Afrodita din spumele mărilor sudice. Şi va sucomba din exces de sinchisire faţă de sine însuşi.
Să sucombi printre sinchize, iată un destin vanghelian. S-ar putea scrie un tratat: sinchisitul ca aflare în treabă. Sinchisitul e un contrapunct la scrupule.
- Fără măscării, Stamate!
Întrebarea e: să te sinchiseşti faţă de ce?
- Zi-mi tu, Stamate!
Stamate, surprins de Istrate în flagrant de solilocvii despre sinchiseală (da, Istrate s-a strecurat, ca de obicei, printre gândurile lui Stamate şi de acolo lansează petarde şi fumigene, el fiind un ignomaniac. Stamate îl alungă pe Istrate din propriile gânduri ca pe o muscă bâzâicioasă şi închide această paranteză) Stamate deci, a uitat între timp ce vroia să zică, pentru că s-a luat cu paranteza.
Ar trebui să urmeze aici nişte exemple de sinchisit ca să te afli în treabă. Unii o fac cu artă. Spre exemplu, unul din modelele de stil ale lui Stamate:
"Hoinăresc de-a lungul şi de-a latul zilelor ca o târfă într-o lume fără trotuare."
sau
"Cine n-a văzut un bordel la ora cinci dimineaţa nu-şi poate imagina spre ce istoviri ni se îndreaptă planeta."
Istrate este de-a dreptul tendenţios selectând tocmai aceste citate spre publicare, profitând şi de eficienţa diversiunii anterioare, care i-a blocat sistemul de operare lui Stamate, mai ales că singurul lucru mai neobişnuit pe care l-a văzut cel din urmă la ora cinci dimineaţa este:... aşa că el nici nu se sinchiseşte de cum va fi arătând un bordel la cinci dimineaţa şi de cine va fi fiind istovit pe-acolo. Deci, în loc de încheiere, vă dorim: sachi sinchisire. Ataraxie.

în loc de reflux de conştiinţă

2006-11-07T10:03:00.000+02:00

Istrate e inundat cu aporii lingvistice.
Adică de ce e corect ca o remarcă la plural să fie remarce? El ar fi băgat mâna în foc că e vorba de "remarci critice asupra literaturii române dintre cele doo războae mondiale" şi nu de "remarce critice ...".
Că doar e barcă / bărci sau marcă / mărci. Iar dacă o să zică Stamate că nu e bun exemplul, că barca face alternanţă vocalică la plural (aşa se chema transformarea asta din a în ă?), dar nu spui "remărci", atunci Istrate ar putea veni cu alt exemplu. Numai că nu vine, că nu are de unde. Vine însă cu argumentul autorităţii vulgului, care aşa vorbeşte, cu "remarci", nu cu "remarce", iar uzul determină regula, se bat în piept academicienii. Păi şi atunci de ce stau academicienii ăştia cu mâinile în sân? Şi în sânul cui stau ei cu mîinile?
De fapt Istrate a pierdut un pariu pe forma corectă de plural a acestui substantiv bocciu şi belicos, ne destăinuie Stamate. Iar Istrate are oarece aplecări către lingvistică, deşi nu are o patalama la mână şi nici nu a întreprins studii sistematice, deci această înfrângere i-a cam şifonat orgoliul, înţelegeţi dumneavoastră? continuă a ne explica Stamate conspirativ.
Apoi ne mai mărturiseşte că are de gând să-şi ia un sabatic de la nevastă şi familie şi să se baricadeze în spatele acestei ferestre din Sighişoara, unde goticul maschează termopanul, pentru a elabora un faimos tratat de retorică gastronomică cu care de mult timp vă tot ameninţă.

până la urmă, suntem mai deştepţi decât suntem, dar nu şi suficient de deştepţi încât să ne dăm seama de chestia asta! Dixit!

2006-11-01T11:38:00.000+02:00

Începem cu o poză, pe care o denumim:
Rosturile lui Noica pe terasa de la MNAC (după titlu nu se pune punct)
hai să o şi încărcăm, dacă tot i-am dat un nume, nu?
Astfel lumea poate să spună dacă este de acord sau nu cu acest nume, eventual să propună unul mai bun. Exclus Beatrice.

Ei, şi-acum Istrate urmează să ne explice ce e cu titlul ăla paradoxolant din capul lui şi al acestui post.
E simplu, plecăm de la psihanaliză şi ajungem la mitologiile new age. Sunteţi gata să mă urmaţi, indiferent de consecinţe? vă întreabă Istrate cu ochi exoftalmici şi cu adrenalina la cote intelectuale maxime.
Şi urmează expozeul:
Freud zice că eul e o formaţiune de compromis între inconştient şi supraeu. (Asta o ştie şi Stamate, care priveşte cu neîncredere către pedosul său, bănuind cam pe unde vrea să ajungă, însă nedându-şi seama cum ...). Ce înseamnă aici formaţiune de compromis? Păi fie dorinţa x (x de la sex, bunăoară, completează Stamate) care a fost refulată şi care îşi caută satisfacerea. De-a dreptul nu se mai poate, că doar a fost refulată. Refulată pe motiv că supraeul o consideră deocheată, măscăricioasă şi contravenientă ca un alcoolic vitezoman la volan. Aşa că dorinţa x (x de la Xantipa, bunăoară, completează Stamate) trebuie să-şi găsească o altă cale de satisfacere, de pildă în mod halucinatoriu, revenind sub formă de vis. Se mai poate şi sub formă de act ratat, şi sub formă de cuvânt de spirit, sub formă de lapsus sau de simptom nevrotic. Şi altele, nu asta importă acum despre dorinţa x. (x de la exigenţă, bunăoară, comple ....)
...- Stamate, dacă mă mai întrerupi, te dau afară!
- Gata, tac chitic!
Acum, că împreună cu Istrate, l-am pus la punct pe Stamate, putem schimba ritmul expunerii şi registrul stilistic:
- Deci dorinţa refulată tinde să se întoarcă în conştient pentru a găsi o satisfacere substitutivă da?
- Da!
- Bun. Dar supraeul nu o lasă, pentru că e contravenientă şi recidivistă, da?
- Da!
- Bun. Şi-atunci dorinţa trebuie să se deghizeze, astfel încât supraeul să nu o recunoască, da?
- Da!
- Bun. Dar de unde ştie dorinţa cum să se deghizeze astfel încât să nu o recunoască supraeul?
- Chiar aşa, de unde?
- Înseamnă că dorinţa ori are o inteligenţă a ei proprie, ori foloseşte inteligenţa altor instanţe ale persoanei, nu?
- Aşa s-ar părea, căci de bună seamă, fără vreun fel de inteligenţă, dorinţei nici măcar nu i-ar veni ideea să se deghizeze, travestita polimorfă abjectă şi scârbavnică!
- Ei, dar nici supraeul nu e de ici de colo, vreun străjer retardat şi beat la poarta cetăţii, pe care să-l duci cu preşul cum ţi-i voia, nu?
- Cu siguranţă nu, ba chiar am putea spune că e un cerber vigilent şi inteligent.
- Exact, am putea spune asta. Dar dorinţa este mai deşteaptă decât el, din moment reuşeşte, astfel deghizată, să treacă de cenzură, nu?
- Ba cu siguranţă.
- Şi atunci avem două inteligenţe care se confruntă pe la spatele nostru, iar noi nu ştim nici măcar cu spatele, nu?
- Ca să vezi ce se întâmplă sub nasul nostru, iar noi nici măcar nu băgăm de seamă!
- Nu ştiu dacă e chiar sub nasul nostru, dar nu asta importă acum. Importă că aceste două inteligenţe care se confruntă sunt tot ale noastre, fac parte tot din ceea ce suntem noi, nu?
- Ba da!
- Dar noi nici nu băgăm de seamă acest conflict, nici nu-l putem controla, dară-mi-te să ne mai prindem şi de recuzitele dorinţei.
- Dacă Freud are dreptate, aşa e!
- Şi oare de ce se întâmplă asta?
- Zău dacă ştiu!
- Pentru că suntem proşti mă, d-aia!
- Serios?
- Să zicem. Dar stai că nu e gata. Nu ne interesează acest truism, chiar dacă am ajuns aşa de greu la el.
- Cum zici tu!
- Deci noi suntem proşti, pentru că nu putem să discernem cum anume se deghizează dorinţa şi cum anume e vigilent supraeul. Dar inteligenţa dorinţei, precum şi cea a supraeului, ţin tot de noi, sunt tot ale noastre, chiar dacă într-o formă eluzivă, nu?
- Ba da!
- Deci suntem mai deştepţi decât suntem.
- Deci până la urmă nu suntem proşti?
- Nu despre asta e vorba. E vorba că avem o oarecare inteligenţă despre care nu ştim că o avem.
- Şi-atunci de unde ştii că o avem, din moment ce nu ştim că o avem?
- Păi nu ţi-am demonstrat?
- A, ba da, dar uitasem, de bucurie că s-a adeverit că nu suntem proşti.
- Paradoxală concluzie, nu?
- Într-adevăr!
- Şi totuşi nu suntem decât la jumătatea drumului!
- Hai mă, că mă dor picioarele deja, nu luăm autobuzul?
- Nu fi leneş, demonstrează-ţi că eşti mai deştept decât eşti!
- Păi mi-ai demonstrat tu, de ce să-mi mai demonstrez şi eu?
Deoarece preopinentul pare-se că a obosit prin acest parcurs dialectic, schimbăm din nou registrul:
Oricât de paradoxală ar fi această concluzie, că suntem mai deştepţi decât suntem, ea nu reprezintă decât jumătate din paradox. Pentru că, deşi suntem mai deştepţi decât suntem, totuşi nu ne dăm seama că suntem mai deştepţi decât suntem (decât cu rarele excepţii care fac posibilă apariţia unor idei de teapa celor expuse aici). Înseamnă că nu suntem suficient de deştepţi încât să ne dăm seama că suntem mai deştepţi decât suntem.
- Asta în cazul în care are dreptate Freud!
- Ţi-ai revenit, drăguţă, din anemie?
(vrem, nu vrem, trebuie să ne întoarcem la dialectică. Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti.)
- Repet, asta în cazul în care are dreptate Freud.
- Bine, fă-mi această concesie.
- Îţi conced până la concediu că Freud are dreptate.
- Sper să terminăm până atunci.
- Atunci continuă!
- Deci, suntem mai deştepţi decât suntem, dar nu suntem suficient de deştepţi ca să ne dăm seama că suntem mai deştepţi decât suntem.
- Într-adevăr, aici am rămas.
- Şi dacă nu suntem suficient de deştepţi ca să realizăm treaba asta pe cale de inteligenţă, înseamnă că trebuie să obţinem această informaţie pe altă cale, supraraţională!
- Aha, să ai un ankou! Ca în Queneau!
- Sau o străluminare, sau o revelaţie, sau o intuiţie paranormală, sau o iniţiere.
- Sau.
- Deci vezi că am ajuns la toate ideile astea de new age cu dedublări astrale, cu forţa necunoscută a părţii noastre ascunse, cu puterea gândirii pozitive, cu NLP şi calea succesului, cu dacă vrei cu adevărat poţi etece?
- Te rog să nu-l mi-l trivializezi pe Freud. Nu-ţi permit, te rog să mă înţelegi! Până aici!
- Şi ce preferi, drăguţă, să mi ţi-l trivializez pe Freud, sau să resping concesia făcută, că Freud are dreptate?
- Eşti tare la dialectică, Istrate, dar nu-i corect din partea ta! Cum să mă pui într-o asemenea dilemă? Freud e băiat bun.

Stamate a asistat bulversarizat la această demonstraţie pe care o presupune sofistică, deşi nu poate să spună exact unde sunt sofismele. Dar brusc, înţelege ce e cu rosturile alea din capul postului şi al lui Istrate. Dacă Freud are dreptate, atunci orice fapt psihic are un rost, adică, dacă ţine analiza lui Noica, are atât o semnificaţie cât şi un făgaş, o îmbinare, un spaţiu de joc (sau de joacă) o direcţie şi o gură (o rostire prin care se afirmă - cuvânt de spirit, act ratat etece). Iar când destinul pulsiunii nimereşte puţin pe alături, rosturile se lărgesc precum albia unui râu, iar scândurelele supraeului (patru la număr, ca la sicrie) se ciobesc pe la unghiuri.
Uite-aşa se fac toate arşice, fi-re-ar mama lor.
Deşertăciunea deşertăciunilor, totul e deşertăciune.

nocturne

2006-10-29T11:40:00.000+02:00

Singuri într-un torpedou de lux, Stamate şi Istrate fac exerciţii de poezie. Antrenament pentru faza locală a olimpiadei de toamnă.

singur singurel

prin puzderia de gânduri,

îşi recită, printre rânduri,

Istrate un gazel.

Atomii de linişte se ciocnesc silenţios în browniana lor agitaţie, nepăsători la ce vrea să le zică părintele lor spiritual, Paul Valery. Fructele coapte s-au terminat de mult, la fel şi ciocolata amăruie cu mentă, aşa că i-a venit şi lui Stamate rândul la declamare:

am plecat voiager

ca acel bob de piper

când în loc de somnifer

noaptea pufăie mister.

- Ţi-e mintea la Pipăruş Petru şi Florea Înfloritul, Stamate? zice Istrate plin de sine şi de hermeneutică.
- Istrate, lasă flecăreala, avansează catrenul!
- Uuu, Uuuuuuuuu!
- N-o mai face pe sofistul
Că îl chem pe Isocrate!
- Vai, Stamate, nu mă bate,
Amuzam şi eu arbitrul ...

De-aici deducem noi că regula jocului e să compui catrene, chiar şi în dialog. Şi deşi nu ştim cine e arbitrul, nu putem să nu ne bucurăm pentru el, gândindu-ne cum pleoscăie el din limba română de cea mai bună calitate, cum numai la marii scriitori se mai găsea cândva. O tempora, o mores!
Îi lăsăm pe Stamate şi Istrate în intimitatea torpedoului de lux şi le punem punct până în numărul viitor.

viaţa bate filmul, presa bate blogul

2006-10-24T22:24:00.000+03:00

aşa că onor colectiv redacţional al acestor pagini, Stamate Istrate Huzur & Urmuz, se gândeşte serios să se lase de meserie.
Motivul? Iată aici motiv să nu poţi duce.
Când istoriografia filosofiei greceşti (colţul roşu, în chiloţi albaştri - Xenofon) porneşte meciul împotriva tehnicii germane (Vrăjitoarea Mercedes, în desu-uri galbene, în colţul verde) pentru a cuceri marele premiu Strălucirea (e vorba de mitul peşterii, e la mintea cocoşului), atunci ce rost mai are un blog?
Doar ca să vezi sensurile de-adevăratelea? De ce să-l vezi pe al doilea Socrate în căutare de Xantipe oacheşe balaoacheşe? Şi-atunci cine e Stivens?
Şi dacă Mercedes e vrăjitoare şi ghicitoare, observă pe bună dreptate Istrate, ajungem direct în paradoxul lui Oedip: Madam Mercedes putea anticipa faptul că Strălucirea urma să fie furată, dar nu putea face nimic pentru a împiedica furtul. Păi atunci, nu ar fi mai bine să le spună jurnaliştilor, dinainte, câte furturi mai urmează şi când anume, ca să ştie şi ei când să lase rubrica liberă în ediţie?
Stamate măcar are o consolare: ultimul avatar al lui MacBeth, pe nume Gretag Macbeth, e un standard de culoare folosit pentru diferenţierea tonurilor produse de senzor în fotografia digitală. Iar chestia asta nu face doi bani, din moment ce Akira Kurosawa a decis să facă cea mai bună ecranizare după MacBeth alb-negru, şi cu samurai pe deasupra.

* poza de prin google

la vânătoare de bokeh

2006-10-22T23:53:00.000+03:00

Stamate a plecat la vânătoare. La vânătoare de bokeh frumos.
Frumos aşa, Stamate? strigă Istrate individios. Individios pentru că Stamate s-a întâlnit cu fata din Ipanima la vânătoarea de bokeh frumos. Frumos, urât, cum o fi, dar Istrate nu s-a întâlnit cu nimeni, niciodată, şi îi e tare urât. Urât mai e să fii ca Istrate. Ca Istrate, adică raţional. Raţional nu e felul lui Stamate. Stamate e doar rezonabil. Rezonabil dacă eşti, atunci soarta ţine cu tine şi ţi-o scoate în cale pe fata din Ipanima, cea cu mult bokeh frumos.
Frumos este, când faci asemenea afirmaţii, să anexezi şi dovada. Dovada noi nu o avem, dar putem sugera unde ar fi de găsit.

Ar fi de găsit pe un traseu complicat, din Mircea Vulcănescu, prin Calea Pleveni, spre Piaţa Romană, unde Zenobia nu s-a supus fanteziilor în mi minor, mai ales dacă îi inventăm o etimologia grecească, ce o derivă din XENOS (xenofob), şi nu una arabă, consacrată în istoria latină, căci se ştie, cu istoria poţi dovedi orice, sau dacă admitem că Zenobia este de fapt fata din Ipanima, care Ipanima este iarăşi, nu un toponim brazilian, ci un hipocoristic de la i panimaiu (sau ni panimaiu), denotând starea de (ne)cunoaştere a persoanei I, într-un timp nedefinit din limbile slave, deci vedeţi, dragă Stamate şi Istrate, cât de complicat e de găsit dovada şi celelalte?

inspiraţiunea de plasa la început finala

2006-10-17T12:15:00.000+03:00

Caracter itinerant, cum îl ştim, Stamate a dat peste următoarea inscripţie pe o placă de marmură.

Textul zice aşa: pentru ca această oglindă de apă să strălucească limpede şi curată aşa cum o vedeţi, trei mii de tineri brigadieri, muncitori, elevi şi studenţi purtând ecusonul "Şantierului Naţional al Tineretului" au dat aici, în anii 1985-1987, cea mai frumoasă dovadă de romantism revoluţionar. Ei au schimbat pentru generaţiile de azi şi de mâine chipul acestor locuri, împrumutându-le ceva din frumuseţea, dragostea şi tinereţea lor.

Istrate percutează: riscant acel "aşa cum o vedeţi", deşi ar putea da o idee despre planurile de întreţinere proiectate de vechiul regim. Stamate îi dă însă "ignore" apoi "cancel" şi în cele din urmă "don't warn me again" şi se lasă călăuzit de gânduri (v-am spus doar că e un itinerant ..) către alt text faimos ce debutează cu la fel de mult impact, prin circumstanţiala de scop: Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, mam'mare, mămiţica şi tanti Miţa au promis tânărului Goe să-l ducă-n Bucureşti de 10 mai. Doar cu finala şi regenta a reuşit Caragiale să contureze tot contextul naraţiunii: ca Goe e-un copil de la şapte mame (de fapt trei), că Goe primeşte premiul înainte de a produce performaţa, ceea ce spune multe despre talentul pedagogic al celor trei dame (care "multe" se vor confirma pe parcurs).

Diferenţa dintre cele două incipit-uri e că în timp ce în cazul lui Goe realizarea scopului e lăsată în suspans, în cazul lacului din Crângaşi scopul este realizat, iar proba supremă este la dispoziţia lectorului, indicată prin deixis: "aşa cum o vedeţi" (s-ar părea că nu putem să-l ignorăm totuşi pe Istrate). Stamate este totuşi uimit de absenţa urmelor evidente ale epocii în acest text, aproape la fel de "limpede şi curat" ca şi oglinda de apă la care se referă. În plină epocă auriferă şi a Cântării României, textul este lipsit de trimiteri istorice clare: nu tu partid, nu tu tovarăş preşedinte, nu tu cincinal, nu tu socialism. Avem un brigadier ce ţine de terminologia muncii, şi care îi înglobează pe ceilalţi, indiferent de vârstă şi pregătire (demnitatea de "brigadier" este accesibilă şi muncitorilor, şi elevilor, şi studenţilor - ne-aducem aminte de o calificare similară, de-a lui Sergiu Nicolaescu, pe vremea când era general român într-un film cu nemţi: "ostaş" e gradul pe care ţi-l dă ţara) şi mai avem acest "romantism revoluţionar", avatar paşoptist, care sună absolut CheGuevarisim şi care, crede Istrate, ar prinde bine uneori şi la Vama Veche.
(aţi observat că Che Guevara nu apare în nici o fotografie înarmat? - strecoară o şopârlă Istrate. Dacă nu mă credeţi, daţi un search în google images. Când puşca nu se vede, îţi permiţi să vorbeşti de romantism revoluţionar.)

Cine vor fi fost copy-writerii vechiului regim? Şi pe la ce şcoli stilistice se vor fi format? E acest text regula, sau mai degrabă excepţia, pentru stilul incripţiilor publice ale epocii? Iată o cercetare la care Stamate s-ar înhăma cu drag.

Şi mai e o chestiune. Iată o poezie de-a lui Dinescu, (nu dintre cele mai reuşite, o să vedeţi), scrisă prin 1981 şi care se cheamă O fabrică cheamă după ea o altă fabrică:

O sută de femei fug în fiecare lună
din căminul fabricii de mătase
războaiele de ţesut latră în gol,
graficul se târăşte pe duşumea,
directorul albeşte,
telefonul înjură,
dolarii verzi de supărare se întorc pîş pîş în Occident,
lozincile sunt scrise cu litere şi mai mari,
şedinţele cu temperaturi şi mai ridicate,
camioane cară fete din satele de prin jur
pentru calificare la locul de muncă,
dar o sută de femei fug în fiecare lună
tulburate ca taurii de roşul mătăsii
într-o coridă fără sânge şi fără toreadori.
De-ar veni mai repede buldozerele
să niveleze terenul,
betoniştii şi forjorii,
şoferii care ştiu să fluiere printre dinţi,
golanii colilii, artiştii de şantier,
să uruie benzile rulante,
să cânte cuptoarele Siemens Martin,
să miroase a păcură şi cărbune,
să se liniştească fetele
mână în mână
mătase şi fontă
fabrică lângă fabrică.

Şi-atunci nu poţi să nu te gândeşti la triunghiul formidabil Apaca - Semănătoarea - Şantierul Naţional al Tineretului: mama, tata şi copiii.

Dar, vorba unei bătrâne profesoare, revenons aux moutons de Stamate, că astea ne plac nouă mai mult: formula caragielească a făcut carieră în jurnalistică, ajungând un loc comun, observă Stamate, iar un test simplu ar consta în a face o căutare pe google cu sintagma "Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta..." (cu variaţiuni în flexiuni şi diacritice). Însă nici unul dintre jurnalişti nu pare a fi prins subtilitatea lui Caragiale, sau cel puţin nu vrea să o replice.
Pe când celălat text rămâne condamnat la anonimat, nereplicabil prin destinul său, iar nu prin neinspiraţia unora.
Istrate rezolvă problema imediat, printr-o progymnasmata ce are ca obiect canalul D-MN: pentru ca acest curs de apă să poarte cristalin valurile Dunării către Marea cea mare, aşa cum se vede astăzi, zeci de mii de deţinuţi, oameni simpli şi intelectuali de marcă, purtând zeghe ponosite şi eticheta de duşman al poporului, au dat aici, în anii de îmbobocire a comunismului, cea mai frumoasă dovadă că gândirea socialist-ştiinţifică se învaţă la târnăcop. Ei au schimbat, pentru generaţiile de azi şi de mâine, nu doar faţa acestor locuri, ci şi ideile periculoase în exemplare atitudini tovărăşeşti.

Iar oglinda de apă din Crângaşi, cu puţină bunăvoinţă fotografică, poate arăta limpede şi curată:

sacoşa cu scrieri

2006-10-16T02:56:00.000+03:00

La ora când celălalt doarme, unul din ei se strecoară la computer, sub influenţa unui roman pe noapte. E întunericul specific orei la care nevestele dorm. Nu s-a mai întâmplat de mult, un roman pe noapte, citit dintr-o respiraţie, într-un ritm uniform, fără a sări un rând, fără a anticipa cum o să se continue povestea, fără a te întoarce la vreun detaliu, fără a medita la vreo întorsătură narativă sau stilistică. Nevestele se foiesc în paturile cartierului. Şi nu e meritul romanului - e doar un soi de asceză a lecturii. Foiala nevestelor ce dorm riscă deconspirarea. E ca un exerciţiu de respiraţie, e lectura zen, e cenuşa roz a lecturii participative, e frigiditatea senectuţii zâmbind către lectura febrilă şi devoratoare. Locul lăsat gol de lector se răceşte cu o viteză de două grade pe frază. Nici o decizie nu trebuie luată într-un răstimp mai lung decât şapte respiraţii profunde, şi la fel, nici o impresie de pe urma unui roman pe noapte nu trebuie să fie mai lungă de şapte fraze. Foiala a încetat, răcirea continuă. Romanul pe noapte e genul de lectură care îţi schimbă planurile. În tot cartierul, foiala nevestelor în aşternuturi a încetat. Spre exemplu, în loc să imaginezi, stamato-istratian, traseul mirobolant al sacoşei cu scrieri, romanul pe noapte te poate face să empatizezi cu bietul autor. Ce linişte ciudată e în cartier când nevestele nu se foiesc în aşterut- e ca un fel de moarte.

Şi poza, bineîneţeles:

guma zeugma de mestecat şi de altfel

2006-10-03T01:40:00.000+03:00

Lui Stamate grozav îi plac metaplasmele. Lui Istrate - tropii. Când aude Stamate metaplasme, pleoscăie de plăcere fălfăind din urechi, ca nu cumva să scape vreo fricativă nesavurată, vreo labială nedegustată, vreo palatină nemestecată. Ultimul festin sonor a sunat aşa (cu dedicaţie specială de la Istrate, la o nuntă la care au fost ei mai demult, dar unde totuşi alţii au furat mireasa):

unde să mă duc, unde să mă duc,
la birou, la bibliotecă sau la balamuc.
labí, labí, labá
fredona François
noi consumăm creştineşte citrice critice
caracatiţă la cratiţă crănţănim,
trec zilele casnice paşnice ca moaşte de paştele
cailor, boilor, lăsaţi-vă de meserie,
luaţi-vă de mandibule şi aruncaţi-vă-n mare
să vedeţi ce cultură science-fiction răsare!
labí, labí, labá
fredona François
cascadorisind printre catrene la parastasul inaugural
al cuviosului Ducipal
şi lapidar ne delapida
cu lapsusuri ne umplea
pe lajosuri ne golea
ca vedetele-n curul gol pe balansoar
ca vedeţii aventurieri în pisoar
François, dacă mai slăbim un pic ne facem loc
pe prima pagină a revistelor glossy, tu!
să vezi atunci huzur, să vezi trai pe vătrai,
să vezi cadouri de Sfântul Neculai
să vezi cum ne curtează Sfântul Graal
direct la spital.
De ce să m-apuc, de ce să m-apuc,
De balustradă, de bombalău ce sunt, sau de băut!
debá debó debá
ba dezbate dumneata
refrenul lui François.

P.S. Istrate nu este de acord că "bombalău" nu e suficient de flexibil şi pentru feminin. Şi nici nu împărtăşeşte pasiunea lui Stamate pentru substanţa sonoră a limbii, pentru texturi auriculare şi exerciţii de dicţie. I se pare că prea îndeamnă la vorbit ca să te afli în treabă - cum e cazul mai sus.

P.P.S. De la taxeme îndărăt nici unul nu s-ar da.

stamate nu a prea ieşit din cvartal la viaţa lui

2006-09-29T10:29:00.000+03:00

Stamate nu a prea ieşit din cvartal la viaţa lui, aşa cum nici Kant nu a prea ieşit din Konigsberg.
În schimb, spre deosebire de vremurile filosofului antemenţionat, a venit tehnica peste Stamate, în cvartal.
Dar nu aici încercam noi să ajungem cu cei doi.

Mai bine o luam ex-abrupto:
- de ce, în reclamele la ochelari, dioptriile sunt întotdeuna zero? O lentilă cu minimă dioptrie, cu plus sau cu minus, distorsionează un pic conturul ochilor şi al feţei - Stamate ştie sigur, că doar şi el poartă ochelari. Însă ochii şi feţele din pozele reclamelor la ochelari nu au nici o distorsiune - de parcă nici nu ar exista lentile în acele rame.
- de ce, simte Stamate, reclamele la cosmetice încearcă să mă facă să salivez, exact ca şi reclamele la Maggy? Ce naiba pun ăştia în reclamele la cosmetice, aditivi alimentari?

Istrate, în schimb, are preocupări lingvistice:
- ce mutaţie de sens corespunde mutaţiei de flexiune de la "a da ţeapă cuiva / a lua ţeapă de la cineva" la "a-şi lua ţeapă de la cineva"? Din ce în ce mai des Istrate aude a doua variantă, iar pe prima - din ce în ce mai rar, normal. La fel ca în "ultraşii şi-au luat-o de la jandarmi"- adică steliştii au luat bătaie de parcă ar fi meritat-o, ba chiar ar fi făcut cerere pentru ea.
Prima folosire a "ţepei" era mai logică: ţeapa se dădea sau se lua, ca mita (infracţiunea se cheamă dare-luare de mită, şi mutatis mutandis, cu muia - trebuie să fie tot cu dare şi luare, ca să aibă sens). Pe când a doua folosire deculpabilizează pe cel ce dă ţeapa - eu mi-am luat-o, e treaba mea, ăla de mi-a dat-o nu are nici o vină că eu sunt fraier.
- E ca la pescuit - zice Stamate - tu arunci un cârlig cu râmă în apă, iar cel mai fraier peşte din baltă se aruncă primul. Nu se cheamă că i-ai dat tu ţeapă, se cheamă că şi-a luat-o el singur, nu Istrate?
Noi ştim că nu e chiar aşa, dar, se gândeşte Istrate, formularea asta în dativ cu siguranţă surprinde în ea ceva din evoluţionismul darwinist.

În fine, o folosire neechivocă a ţepei - Stamate declară război asociaţiilor de protecţie a gândacilor de bucătărie!

Şi, pentru cei mai puţin pudibonzi,
o recentă descoperire lingvistică de mare valoare pe internet
(puneţi virgulele ad-libitum în link,
schimbaţi ordinea cuvintelor cum credeţi de cuviinţă)

când vezi cum plouă, te-apucă dorul de flamanzi

2006-09-28T12:17:00.000+03:00

şi stai şi te-ntrebi cum naiba au putut să apară asemenea peisagisti într-o regiune în care plouă aşa de mult. Sau poate că reversul fenomenului era atât de rar, încât trebuia consemnat - dar o tehnică picturală a consemnării ia timp să se dezvolte, şi e nevoie de exerciţiu, iar ca să exersezi e nevoie de vreme frumoasă - din această aporie se pare că nu poţi ieşi fără să asumi că pe timpurile acelea era mai uscată vremea în ţările de jos.

Cam aşa gândea sofistic Istrate privind la vederea din Delft a lui Vermeer, cea despre care aflase că spusese Proust despre ea că e cel mai frumos tablou din lume, dar nu-şi mai aducea aminte el, Istrate, de unde aflase toate aceste lucruri.

Numai că noi nu vom fraza ca Istrate - zice Stamate - şi nici nu vom încărca tabloul cu pricina pe-aici pe blog. La urma urmei, cine e interesat n-are decât să-şi dea un search în google. Poate încărcăm altceva, ceva ce nu se găseşte încă în google.

Încărcăm ceva care să alunge norii şi ploaia, ba chiar să-ntoarcă vara înapoi, se gândeşte Stamate. Care Stamate e într-o perpetuă perplexitate de când a aflat că strada din spatele blocului care închide cvartalul în dreapta (nu se vede în această poză, dar e vorba despre blocul unde-şi are punctul de supraveghere româno-moldo-vlăhoaica dintr-unul din posturile anterioare), ei bine, revenind, acea stradă se cheamă strada basmului.
Pe cale de consecinţă logică, Stamate va încerca un haiku:

perpetuu perplex
într-un cvartal oniric
C'est la vie, Stamat'!

viaţa merge înainte

2006-09-23T01:06:00.000+03:00

aşa că atât Stamate, cât şi Istrate, trebuie să treacă peste bădărănii, leziuni narcisice şi răutăţile mărunte de zi cu zi, care fac viaţa urâtă (ca să cităm dintr-un clasic în viaţă, autor şi posesor al unei minime morale).
Problema e "cât ne costă" această trecere?
Să nu ne abatem totuşi de la rutină şi să încărcăm o poză:

Cvartalul capătă culori frumoase către toamnă, mai ales prin filtrul polarizant. În ciuda observaţiilor lui Stamate că Tetelu a cam început să permute vocile narative în stilul lui Queneau, oamenii rămân la fel. Viaţa nu urmează proza. Iată şi o dovadă, ceva mai jos.

Când o botină din cea mai fină

Şi-un toc înalt trec pe asfalt,
Orice şliţ cade fără şarade -
Nevinovat e numai Stamate.

Astea-s naivităţi de-ale lui Stamate. Ele nu trebuie luate prea în serios, aşa cum Istrate nu le prea ia în serios, foarte preocupat fiind cu intrarea în noul ciclu al marelui an, pentru care trebuie să se pregătească cum se cuvine.

Care trebuie să fie textura, substanţa şi pilozitatea armurii pentru a face istoria suportabilă? De la an la an e mai rău.

femeile româno-moldo-vlahilor

2006-09-20T09:44:00.000+03:00

Se mira Stamate mai deunăzi de următorul portret găsit prin paginile inorogului autoexilat la Moscova:

Cu toate că femeile nu stau ascunse faţă de bărbaţi cu aceeaşi băgare de seamă ca la turci, totuşi, dacă sunt cât de cât de neam bun, ies rareori afară din casele lor. Jupânesele boierilor au, ce-i drept, o înfăţişare plăcută, dar cu frumuseţea stau mult în urma nevestelor oamenilor de rând. Căci acestea au chipul mai frumos, însă sunt în cea mai mare parte desfrânate. Unele beau pe acasă mult vin; dar în adunări rareori vezi o femeie beată: căci o femeie este socotită cu atât mai vrednică de cinste, cu cât mănâncă şi bea mai puţin la ospeţe. De aceea rar va vedea-o cineva ducând îmbucătura la gură sau deschizându-şi buzele atât cât să i se poată vedea dinţii; ea îşi vâră îmbucătura în gură cât poate mai în taină. Ei nu socotesc nimic mai de ocară decât să se vadă părul unei femei măritate sau al unei văduve; şi se socoteşte fărădelege să descoperi la vedere capul unei femei. Dimpotrivă fetele socotesc că e ruşine să-şi acopere capul, chiar şi cu pînza cea mai subţire, căci ele socotesc că a umbla cu capul gol este semnul curăţiei.
(Istrate percutează imediat: de aia-s aşa de tute fătucele din ziua de azi - umblă cu capul gol ca semn de curăţenie! Orice tabula rasa e de o curăţenie desăvârşită - şi asta e valabil încă de la 1700?!)

Noi, împreună cu Stamate, trecem peste secsismul lui Istrate, şi încărcăm o poză, ca să verificăm descrierea antropologică a eminentului enciclopedist. Aici se vede într-adevăr, că femeile de neam bun locuiesc la bloc şi contacul lor cu lumea se realizează pe geam. E drept, fără batic. S-ar face de ocară de-ar vedea-o inorogul.

Mai încărcăm o poză:

Iar fără batic - of, modernitatea asta.
Au o viaţă tristă românco-moldo-vlăhoaicele astea de la bloc. Iar singurul lor refugiu e o morală intransigentă, cum se poate vedea şi din gestul de mai sus. De unde desfrânare, tovarăşe Cantemir?

pescăria de la Armada del Pueblo

2006-09-19T10:55:00.000+03:00

Armada del Pueblo este, într-o traducere fonetică, numele staţiei de metrou de peste drum de Ecuator. (zice Istrate: corect este "ejercito del gente", dar pentru tine, Stamate funcţionează principiul "Poliglotul nu le ştie, dar le potriveşte după plac") Staţia de metrou este conexiunea lui Stamate cu lumea (bineînţeles că Istrate ia taxiul când nu merge cu Harley-ul).

Iar piaţa cartierului, Agroalimentara del Veteranos, este faimoasă printr-o pescărie. Scriind noi aceste lucruri, Stamate îşi dă brusc seama că oaza lui de reverie e înconjurată de o belicoşenie cumplită: dezrobirii, virtuţii (e vorba de virtutea militară, delasineînţeles), muniţiei, veteranilor, armata poporului, pirotehnicii, dreptăţii, de când dracu am aterizat în mijlocul unul roman sud-american? Iar ultima staţie de metrou din cartier se cheamă Păcii, dar are o singură ieşire. Şi aia e spre Piteşti.

Stamate nu a făcut armata. Ba dimpotrivă, crede că făcutul armatei e una dintre cele mai idioate chestii inventate vreodată. Istrate suspectează că atunci când Stamate o face pe pacifistul (îşi permite, dată fiind toponimia propriului cvartal) ,de fapt îşi gestionează frica inconştientă de autoritatea tatălui său - o revoltă împotriva lui?

Oricum, ca să revenim, în această atmosferă de Eroi şi morminte, pescăria e ameninţată de spectrul lui Che Guevara. Rituri apotropaice se petrec în fiecare seară pentru a alunga ideile revoluţionare şi a lăsa în afara istoriei aceste mici fosile urbanistice vii. Dar, în ultimă instanţă, Stamate ştie că nu are ce face - va trebui să părăsească eternitatea şi să intre în istorie. Să se mute la bloc. Istrate îşi freacă mâinile de bucurie în timp ce ochii îi sclipesc lubric prin casca de motociclist - s-a săturat să joace în deplasare.

M-am prins: Stamate caută sensul, Istrate caută adevărul. Iar între cele două deziderate se întâmplă lucruri nu mai puţin belicoase decât în Armada del Pueblo.

o combinaţie eplozivă

2006-09-12T12:20:00.000+03:00

Cartierul Militari e construit pe logica antipozilor. Asta a fost revelaţia lui Stamate recent, când exact la un kilometri nord de paradisul oniric creat de toponimia cvartalului în care s-a născut, şi peste drum de ecuatorul care e bulevardul, a descoperit o zonă similară: case din vremurile preaurifere, înconjurate de blocuri. De ce antipozi? Păi cele două străzi (da, tot două sunt ..) se cheamă Muniţiei şi Pirotehnicii (versus Reveriei şi Feeriei - asta e logica antipozilor). Iar cele două străzi îşi dau întâlnire într-un loc de joacă frumos colorat, cu scrânciobe şi balansoar, cu bunici şi cu căţei, cu adolescenţi ...
Fete cu muşchi, băieţi cu toc
Şi piei bronzate bronzate
Prin lentile de contact supercolorate.
Dar să ne întoarcem la ale noastre, căci pe Stamate îl ia uşor poezia pe dinainte.
O să-l trimitem pe Istrate într-o investigaţie fotografică în zonă. Stamate deja îi atrage atenţia să nu se ducă singur, că poate rămâne fără aparat. Până una alta, o poză care îi place mult de tot celui din urmă:

Şi o explicaţie - plecând de la Joel Meyerowitz, pe care Stamate îl apreciază foarte mult.
Dacă JM are dreptate, şi dacă viaţa e plină de fotografii, dar paradoxul e că fără cameră nu ai acces la ele, atunci, dacă filmele fac parte din viaţă, înseamnă că şi filmele sunt pline de fotografii. De aceea îi place lui Stamate să facă fotografii la ecrane pe care se proiectează filme - nici nu ştii când poţi fi vizat, când ţi se pune o întrebare şi tu treci ca prostu' pe lângă ea. Sau când ţi se dă un răspuns ce îşi aşteaptă întrebarea, cum e cazul mai sus.

Lui Istrate i se pare cam sofistic argumentul, dar acum e preocupat cu planificarea investigaţiei fotografice, aşa că o să revină la acest subiect ceva mai încolo, eventual cu materiale explozive. Auzi, Muniţiei colţ cu Pirotehnicii ...

Stamate şi blocurile dimprejur

2006-09-09T15:39:00.000+03:00

Stamate a crescut la casă.
Istrate a crescut la bloc.
Stamate nu înţelege cum pot oamenii trăi aşa, unii peste alţii, precum cărţile în bibliotecă. (Pe Istrate îl flatează comparaţia, dar nu vrea să recunoască ...)
La rândul lui, Istrate nu înţelege de ce-şi bate Stamate capul cu problemele altora şi i-a spus-o deseori, de la obraz: Băi Stamate, eşti cumplit! Eşti mai rău decât o babă flecară, gata să se lamenteze la comandă!
Stamate nu e rău, e chiar pâinea lui Dumnezeu (nimeni nu i-ar spune Stamate cel Cumplit, cum insinuează preopinentul său), doar că Istrate e puţin răutăcios!
Numai că Stamate se emoţionează până la lacrimi când vede aşa ceva, şi devine patetic şi siropos. Noi îl iertăm însă, că ne e simpatic, şi ştim prin ce a trecut în tinereţe.

din isprăvile acordului în limba română

2006-09-07T14:49:00.000+03:00

Unul din motivele pentru care lui Stamate îi place mult de tot Bucureştiul este faptul că la tot pasul un diavol hazliu, responsabil peste proiectul de istorie retro-urbanistică, numai nu-ţi strigă adevărul. Dar surdo-chiorii de bucureşteni nu vor să se prindă şi pace.

Unul dintre principalele instrumente ale acestui diavol hazliu este acordul gramatical, aşa cum se vede şi din poza de mai jos:

Inscripţia (din păcate, a observat Istrate pe bună-dreptate, Stamate nu şi-a luat polarizantul cu el, aşa că lumina reflectată de tăblia albastră afectează lizibilitatea) spune clar: Bulevardul Regina Elisabeta (fostă M. Kogălniceanu). Bulevardul e masculin, acordul e la feminin, deci Regina Maria, înainte de asta (referinţa acestui "asta" ne interesează în mod deosebit) a fost Mihail Kogălniceanu. Şi brusc o lumină nouă este aruncată asupra istoriei: când a încetat Mihail Kogălniceanu să fie Mihail Kogălniceanu şi a devenit Regina Maria? În 1891 moare Kogălniceanu, în 1892 Maria Alexandra Victoria, nepoată a faimoasei Victorii a Angliei, se mărită cu prinţul Ferdinand de Hohohenzollern, deci e loc să se strecoare pe-aici vreun doppelgänger. Întrebarea este: Ferdinand ştia?

Şi pentru că, vorba poetului, cuvintele atrag realul, Stamate se aştepta ca din crisalida în care l-au împachetat oamenii primarului, Mihail Kogălniceanu să se metamorfoze în regina Maria, ca un simbol al reînvierii politicii liberale la primăria capitalei. Numai că din crisalidă tot Kogălniceanu a ieşit, doar că pe un soclu mai văruit. Ceea ce l-a determinat pe Istrate să se întrebe dacă nu cumva e vorba în povestea asta, la urma urmei, de vreo Mihaelă sau Marie Kogălniceanu ...

P.S. Tot despre isprăvile acordului în limba română, dar şi despre imposibilitatea traducerii radicale: pe când Stamate se documenta despre Kogălniceanu pe wikipedia (da, el e un superficial, ar fi trebuit să ştie despre K din altă parte ...), a aflat despre o nouă accepţiune, total necunoscută, a cuvântului "ciot". Şi de o nouă posibilitate de acord: "cioturi români". Iar luată ca atare, sintagma reprezintă o categorie de clasificare a informaţiei pe internet. La asta oare se gândeau filosofii care susţineau că clasificările nu reprezintă cunoaştere?
Vivat academia, vivat profesores!
(vedeţi în josul paginii link-uite aici)

din descoperirile lui Stamate

2006-09-05T19:41:00.000+03:00

Pe internet Stamate-a dat
De mâinile lui Cartier+Bresson
Un fotograf apreciat
Nu doar în mediul francofon.

Stamate e bogat

2006-08-30T14:38:00.000+03:00

cum-necum, Stamate s-a făcut cu un doppelgänger. S-a uitat chiar şi în google cum se scrie, ca să nu trivializeze bafta cu care a fost blagoslovit.
Îl cheamă Istrate, încă îi mai căutăm o poză, şi este pedosul lui Stamate. Cel din urmă s-a căpătuit cu celălalt la Viena, unde plecase la o lansare de carte a lui Amelie cu prezenţa autoarei, şi unde s-a rătăcit printre cercurile burgului imperial de unde bănuia că şi-a inspirat şi Audi logo-ul, el însă fiind în căutarea clădirii ce poartă o inscripţie de tipul: aici şi-a avut sediul, între anii 1869 - 1885, Societatea Studenţească România Jună, al cărei membru plin de entuziasm, Mihai Eminescu, a ajuns mai apoi poet naţional. Să nu-l credeţi pe Călinescu atunci când spune că la Viena s-a sifilitizat poetul ... (sau ceva de genul ăsta).

De atunci, Stamate nu mai scapă de Istrate, a cărui poză tocmai v-o putem pune temporar la dispoziţie şi cu care are foarte interesante dialoguri:

Stromatele lui Stamate

2006-08-14T09:45:00.000+03:00

Stromatele, ştia Stamate în rând cu lumea, sunt, de la Cuviosul Clement din Alexandria încoace, o formă câlţoasă de depozitare a cunoştinţelor lumii antice, bune de încălzit conştiinţa la vremi de anaghie. Deşi stromatele seamănă mai degrabă cu preşurile ţăranilor, împletite din cordele, ale lui Stamate sunt de fapt doo plăpumi pe care are de gând să i le lase de moştenire lui fi-su, chiar dacă acesta are, ştim noi, venituri mai proprii decât Stamate. Stromatele lui Stamate au putut fi văzute, într-o sâmbătă ploioasă, expuse pe strasse-le Braşoavelor, după cum se vede şi mai jos.

Bineînţeles că toată lumea e curioasă cum au ajuns stromatele de pe Reveriei, de sub brad, tocmai în oraşul subtâmpean. Deşi nici Stamate nu ştie, explicaţia este evidentă de la o poştă: stromatele se aflau la Braşov într-o acţiune secretă de mobilizare a conştiinţei naţionale, pentru a găsi resursele necesare generării celei de a treia stromate, care vă daţi seama cam ce culoare ar trebui să aibă şi cam ce provincie istorică ar reprezenta. Despre necesitatea celei de a treia stromate nici nu mai e nevoie de argument, singura problemă e că, date fiind ultimele lecturi ale lui Stamate, slabe sunt şansele de a obţine destulă substanţă pentru o stromată călduroasă şi solidară cu celelalte două. Mai ales că Stamate e plecat acum aiurea pe coclauri, în căutarea lui Amelie Nothombe, regina neîncoronată a recenziilor de carte din revistele glossy.

S-a dus pe apa sâmbetei epoca clasicismului, cu măreţele lui idealuri. Cine-ar mai pleca azi la un război serios pentru vreo Elenă, pentru dreapta credinţă sau pentru întregirea naţională? În ziua de azi se negociază. Trăim vremi frivole, şi chiar stromatele lui Stamate au ajuns la mare ananghie, aşa cum se poate vedea şi din acest detaliu:

Bagajul lui Stamate

2006-08-11T10:42:00.000+03:00

Înarmat cu casca de coafor într-o mână şi cu un skiu în cealaltă, echipat cu pelerina de ploaie galbenă ca un semafor şi cu două pere de rezervă, Stamate este gata să plece în căutarea iubirii. De fapt a iubitei, căci îndrăgostit este deja. Ultima dată, fericita câştigătoare a celor mai frumoase sentimente ale lui Stamate a fost zărită pe nişte site-uri, aşa că personajul nostru are o vagă idee încotro trebuie să-i purtăm paşii.

Dar cum s-a-ntâmplat, se întreabă toată lumea? Ştiută fiind istoria sentimentală a lui Stamate, nimeni nu s-ar fi aşteptat la aşa ceva. Iată care este cauza: Stamate a citit o carte - Igiena asasinului, de Amelie Nothombe. Fată umblată, citită, şi din câte ne arată google/images, chiar şi coafată. Stamate a fost intrigat, pe motiv că nu-şi putea da seama dacă această carte are aparenţe uşuratice cu profunzimi nebănuite sau aparenţe profunde cu adâncimi superficiale. I-a plăcut însă această tensiune şi s-a gândit să adâncească aporia, mai citind o carte, a aceleiaşi autoare: stupoare şi cutremur - nu mai era la fel.

Stamate a rezolvat problema, bineînţeles în favoarea lui. Raţionamentul decurge astfel şi este irefutabil ca un prezervativ: din moment ce aporia putea fi sau rezolvată, prin eliminarea uneia dintre coarnele dilemei (dar ce farmec mai are o aporie rezolvată), sau eliminată, prin luarea dilemei de coarne (dar Stamate nu e de acord cu buldozerismul lipsit de concesii al negării radicale) sau dizolvată, trecând subtil printre coarnele dilemei şi admiţând că "w" este "w posibil &" adică "v", iar pentru cei mai slugarnici chiar "pur şi simplu &"(numai că asta îi miroase lui Stamate a oportunism şi compromis intelectual, or el este o persoană cu neuroni verticali, nu se dedă la aşa ceva), nu mai rămânea decât soluţia suspendării aporiei, ceea ce Amelie a făcut cu mare măiestrie, scriind o carte cu totul altfel (dar parcă mai bine era dacă nu scria deloc), astfel încât nu avem cum înainta în gândire. Uimit de eleganţa sinucigaşă a gestului autoarei, Stamate a ajuns la două concluzii:
1. că orice carte trebuie citită ca o carte de vacanţă;
2. că s-a îndrăgostit iremediabil de Amelie, încât nu doar că vrea să o cunoască personal, dar vrea chiar să facă amor nebun cu ea - aceasta fiind singura modalitate, după el, de a avansa puţin în aporia ce l-a cuprins: este vorba de aparenţe uşuratice cu profunzimi nebănuite sau de aparenţe profunde cu adâncimi superficiale. Bineînţeles că Stamate este conştient de toate consecinţele epistemologice ale principiului heisenbergian al indeterminării, formulat în acest context astfel: dimensiunea instrumentului de măsură modifică coordonatele obiectului măsurat. Dar noi, conştienţi de virilitatea lui Stamate, nu vedem asta decât ca o şansă în plus de a adânci misterul.

introducţiune la Stamate

2006-08-02T13:51:00.000+03:00

De 1 august trebuie să fie foarte cald în Bucureşti, nu? Hai să facem puţină răcoare.
Mai întâi, uploadăm o poză:

Apoi, dăm nişte explicaţii:
Ratacite printre blocurile Militarilor se află nişte vestigii ale epocilor preaurifere, în mare pericol însă de a fi eliminate de pe scena istoriei de avântul economic al zilelor noastre, aşa cum se vede şi din silueta ameninţătoare a acelei vile de neam prost care s-a erectizat între blocuri în ultimii doi ani.
Străduţa din faţa vilei se cheamă Aleea Reveriei (am poze şi pot să o dovedesc), iar cea din spate, unde sunt intrările în blocul ce blochează privirea, se cheamă Aleea Feeriei. Accesul se face de pe Drumul Timonierului (pe care trebuie să vi-l închipuiţi între obiectivul Leica 36-432 şi casele din primul plan) prin aleea Agigea (străduţa din dreapta pozei). Aşa cum o demonstrează şi toponimele acestui cvartal, nimic nu e lăsat la voia întâmplării după blocurile gri. Spre exemplu, vila aia de neam prost e a lui Nenea Iancu (care e nuş-ce director la un mare combinat de fertilizatori, insecticide, îngrăşăminte chimice etece), iar bradul ăla frumos, care poate fi citit şi ca o pâlnie, e la poarta lui Stamate. Din toată po(za)vestea asta ne interesează doar Stamate.